Portugalia, episodul 4: Porto

Nu cred că ar fi vreun turist căruia să nu-i placă oraşul Porto. A fost unul din puţinele oraşe din care mi-a părut rău să plec, la sfârşitul vizitei. Felul în care s-a dezvoltat mi-a plăcut cel mai mult, cu o grămadă de dealuri şi coline pe care urci şi coborî, cu străzi pe care vezi clădirile la diversele niveluri la care au fost construite. Oraşul nu pare modern şi acesta este un mare avantaj în a atrage turiştii.

Am văzut multe zone marfă, dar nu mai ţin minte ce erau pt că îmi stătea mintea numai la croaziera ce urma să o facem. Am văzut o piaţă frumoasă şi clădirile ce o înconjurau (1, 2, 3). Am văzut o catedrală foarte încărcată cu decoraţiuni interioare, poate prea multe chiar. Am văzut multe străzi de care ziceam, cu diverse niveluri ale oraşului şi tuneluri săpate prin munte. Dar cel mai mult aşteptam să ajungem la râul Douro, care trece prin Porto şi se varsă în Atlantic, şi pe care urma să ne plimbăm şi noi într-o croazieră micuţă ce s-ar fi terminat cu o degustare de vin de Porto.

Croazieră s-a făcut cu un vaporaş de lemn. Oraşul se vede cel mai frumos de pe apă. Vreo 6 poduri, inclusiv unul făcut chiar de Gustave Eiffel, traversează răul şi unesc cele două părţi ale oraşului. Am trecut pe sub 5 din ele, am văzut oraşul crescând pe ambele maluri, am văzut alte vapoare, oameni cu jetski-uri, copii sărind în apă de pe poduri (era cald rău în acea zi), tot felul de alte bărci de agrement. Oraşul se vedea şi mai frumos când am ajuns aproape de Atlantic şi ne-am întors spre amonte. Păcat că nu mai poate fi văzut că acum 100-300 de ani, cu multe bărci şi corăbii de toate tipurile navigând pe râu, ca pe Grand Canale din Veneţia la carnaval.

Frumoasă croazieră. Am oprit pe malul opus plecării şi am mers la un fel de depozit de vin de Porto, al firmei Calem. Pe râu erau ancorate vapoarele tradiţionale cu care se transporta vinul până în oraş. Ne-au arătat cum se păstrează vinul în nişte butoaie imense. Vinul de Porto făcut de ei este de mai multe feluri. Cel mai şmecher este vinul Vintage, care se produce doar în acei ani în care condiţiile climatice în Valea Râului Douro sunt exact cum trebuie, şi se bea după vreo 30 de ani. Evident, este cel mai scump. Cel mai des întâlnit este vinul Tawny, de 5, 10, 20 sau 30 de ani, făcut şi prin amestecul mai multor vinuri din ani diferiţi. Vinul de Porto este mult mai tare şi mai dulce decât alte vinuri, pentru că la puţin timp după obţinerea sa i se opreşte fermentarea naturală prin adăugarea unui brandy foarte tare, înainte ca zahărul din struguri să se transforme în alcool. Femeia care ne prezenta istoria şi obiceiurile tot vorbea, dar noi vroiam să gustăm. După trăncăneala te duce într-o sală de mese mare, în care dădeau o sticlă de vin alb şi una de vin roşu la câteva persoane. Vinul era exact cum ziceam, dulce şi tare, dar foarte bun. Se puteau cumpăra diverse sticle, de la cele normale de vreo 7 euro până la sticle de câteva sute de euro de tipul Vintage, şi fiecare a cumpărat după posibilităţi şi gusturi.

La malul oceanului este o promenadă lungă, din loc în loc cu plaje. Noi am oprit într-un loc mai stâncos, iar peste pietrele din apă se făcuse un fel de ponton micuţ. Am mai stat un pic la malul oceanului, am mai cules o scoică, o piatră, ne-am uitat la valuri şi la apusul soarelui, şi apoi am plecat şi din Porto, dar cu mare regret şi tristeţe, probabil alimentate şi de efectul vinului.