Anglia, episodul 1

M-am întors din scurta călătorie în Anglia. A fost marfă, am utilizat la maxim timpul, şi pentru afaceri, şi pt turism. E mult de zis şi nu pot acum, pt că am multe de făcut şi sunt şi obosit, aşa că o iau încet şi o să fac episoade, pe parcursul următoarelor zile. Totuşi să începem cu începutul… zborul cu avionul.

Probabil că cei care au mai călătorit cu avionul vor râde, dar pt mine a fost prima oară acum. Şi cred că la primul zbor toată lumea s-a simţit aşa. În Otopeni am trecut repede de verificări, şi apoi un autobuz ne-a dus la avion. Destul de micuţ e un Airbus A319, nu vă gândiţi la avioane ca cele din filmele americane, ci avea cam 22 de rânduri de câte 6 scaune. Mi s-a părut extrem de mic locul, noroc că nu sufăr de claustrofobie sau ceva. Ne-au spus instrucţiunile despre evacuare, ce să facem dacă ne prăbuşim în mare şi alte lucruri drăguţe din acestea, şi apoi avionul a început să se mişte.

Mi s-a făcut inima cât un purice. S-a dus încet până la intrarea pe pistă şi acolo a oprit. Eu stăteam chiar pe aripa, şi simţeam vibraţia motoarelor în podea. Mă gândeam cum arătăm din exterior. 120 de oameni, legaţi fiecare într-un scaun, într-un cilindru uriaş de metal, umplut şi cu multe tone de combustibil, şi care trebuie să se ridice până la 10.000 de metri şi să ne ducă 2000 de kilometri spre vest. În timp ce aveam astfel de viziuni abstracte, dintr-o dată pilotul a turat motoarele la maxim, m-am simţit ţintuit în scaun şi avionul a accelerat pe pistă, apoi spre capăt s-a ridicat lin în sus. Senzaţia de gol în stomac şi de situaţie împotriva naturii umane există totuşi. Şi imediat după decolare a cotit ca să înceapă întoarcerea, să ne îndreptăm spre Anglia. Pe scurt decolarea a fost mai lejeră decât mă aşteptam, dar oricum, e o experienţă inedită şi unică.

Călătoria la dus a fost cam stresantă pt mine. De câte ori se zguduia avionul un pic, mă întrebam dacă aşa e normal. Ceilalţi de pe lângă mine păreau nederanjaţi, aşa că am tras concluzia că e normal. Când au fost nişte turbulenţe minore, mă întrebam dacă aripa avionului, care este flexibilă şi se mişca de zor, face astfel de la vânt sau de la bătăile inimii. Eh. Nu pot decât să laud personalul British Airways, care a fost foarte amabil, foarte politicos, te ajutau cu orice şi îţi aduceau orice, şi erau foarte atenţi cu fiecare pasager, de ex atunci când ne-au servit un mic dejun englezesc (ouă, şuncă, legume, cereale cu iaurt, salată de fructe, chiflă şi gem, ceai, cafea, suc de portocale, plus puteai să ceri şi vin, bere sau alte sucuri).

Am mers la 11.000 de metri, cu aproape 800 km/h. Temperatura afară era de vreo -70 de grade. Pe ecranele din avion era mereu proiectată harta Europei şi poziţia avionului, plus astfel de date. Ruta a fost mai cu ocolire, după decolare am luat-o prin Transilvania, am trecut undeva printre Arad şi Timişoara, pe deasupra Budapestei, Praga, Berlin, şi am trecut Canalul Mânecii pe unde acum 60 şi ceva de ani treceau şi bombardierele germane în drumul lor spre Londra. În 2 ore de zbor am ajuns la fel de departe spre vestul Europei pe cât ajunsesem eu altă dată, cu autocarul, în 7 zile, şi anume la Rotterdam. După încă o oră eram la Heathrow, unde după 3 bucle pe cer am avut culoar de aterizare.

Aterizarea a fost foarte lejeră, abia dacă s-a simţit când am atins pământul cu rotile. Londra se vedea superb de sus. Iar aeroportul este impresionant, avionul după aterizare a mers 20 de minute prin el până a ajuns la poarta de debarcare. Era plin de avioane, de toate mărimile, majoritatea din cele mari de 250-400 de persoane, de la toate firmele cunoscute precum American Airlines, Virgin, Quantas, etc. Iar prin aeroport mergi minute bune până ajungi la o ieşire, şi totul este foarte modern, securizat şi bine gândit. La 20 de minute după ieşirea din avion eram oficial în Anglia.

La întoarcere a fost lejer, deşi decolarea a fost întârziată cu 2 ore din cauza unor măsuri de securitate suplimentare, nu ştiu de ce le-au aplicat acum. Plin de magazine de cadouri în terminal. Iar în avion, ştiind acum la ce să mă aştept, mi-a făcut chiar plăcere să simt senzaţia decolării, iar în timpul cursei am stat relaxat, am citit presa (Daily Mail are 88 de pagini), am băut un vin, am încercat să aţipesc. Prima oară e mult mai stresant.

Într-un episod următor, despre Brighton, o staţiune din sudul Angliei, care mi-a adus aminte de Nisa. Până atunci pregătesc şi nişte fotografii că am multe.