Micii comercianți față în față cu imperiile corporatiste

Mi-am cumpărat anul trecut două sacouri și ambele au venit prea largi pentru mine, dar acceptasem acest risc pentru că oferta era foarte bună pentru niște haine de calitate. Așa că în data de 4 aprilie le-am dus la o croitorie pentru a fi strâmtate, iar lucrurile fiind egale pentru mine în acest domeniu, le-am dus la un croitor din cartier, primul care mi-a ieșit în cale.

4 aprilie a fost într-o zi de luni. “Veniți peste trei zile!”, adică joi.

M-am dus tocmai marțea următoare, că uitasem de ele. Nu erau gata. “Mai lăsați-mă până vineri! Atât îmi trebuie, trei zile! Știți când? Veniți sâmbătă sau luni, dacă nu-i prea târziu!”.

N-am mai întrebat cum am ajuns de la marți plus trei zile la sâmbătă sau luni. Nu era vreo urgență, oricum stătusem cu sacourile o jumătate de an în dulap înainte să le duc la croitor.

Am uitat să trec luni, așa că m-am dus marți, pe 19 aprilie. Nu erau gata. “Mai lăsați-mă până vineri! Sâmbătă sigur sunt gata! Sâmbătă, veniți sâmbătă!”

L-am întrebat de ce face așa. Dacă nu are timp de câte comenzi primește, să nu mai ia. Decât să ai clienți nemulțumiți care nu vor mai veni niciodată la tine, nu mai bine iei cât poți lucra într-o perioadă rezonabilă sau măcar zici de la început termenul real de execuție? M-am lovit de multe ori de astfel de oameni care nu pot spune Nu, acceptă o lucrare și apoi nu o pot duce la bun sfârșit. Nu avea o explicație.

Mă duc vineri. Nu-i gata. Ma duc miercurea următoare. Nu-i gata, să vin peste trei zile! Vine 1 mai, uit și de ele, în curând se termină primăvara.

Cam pe 9 mai mă duc pus pe scandal, să-mi cer sacourile și banii înapoi. Are loc următorul dialog:

“- Mi-ați spus trei zile și sunt sacourile aici de vreo 6 săptămâni, dați-mi hainele și banii!
– Stați domnule, că nu sunt 6 săptămâni! Uitați aici, scrie în catastif când le-ați adus, stați să căutăm data!
– Bine, căutați-o!
…
– Cum vă numiți, Dumitru? Stați că nu vă găsesc…
– Păi nu vă uitați unde trebuie, mai dați două pagini în spate. V-am zis că sunt vreo 6 săptămâni!
– V-am găsit! E 4 aprilie! Vedeți, nu sunt 6 săptămâni!
– Nu! Sunt doar 5 săptămâni! Și ați spus 3 zile!”

(ocazie cu care am aflat că le-am adus pe 4 aprilie, că nu mai țineam minte)

Hainele mi le-ar fi dat, dar banii nu, că trebuie să aduc bonul pe care mi l-a dat inițial, că trebuie să aibă explicație pentru de ce a scos banii din casă, ceea ce sună logic. Problema este că eu știam că nu mai am acel bon, că deja îl căutasem prin toată casa. Așa că am rămas în continuare în purgatoriu, cacialmaua mea de a recupera totul fără bon n-a mers.

Trei zile mai târziu, primul sacou era gata. Al doilea “mai durează trei zile, veniți luni! Stau și sâmbătă, ba chiar și duminică aici, până e gata!”.

Mă duc miercuri. Nu era gata. “Mai lăsați-mă două zile! Vineri e gata! E gata! Vineri! Sau sâmbătă dimineața!”

Mă duc luni. Nu era gata, dar lucrase la el. “Mâine e gata”. N-a fost gata. “Mâine e gata”, îmi spune din nou. N-a fost gata.

“- Mai am doar o oră de lucru la el!
– Păi lucrează atunci o oră și termină-l”, spun, adăugând în mintea mea și un pzdmt.
“- Veniți vineri seara!”

Apoi are loc următorul dialog care le-a întrecut pe toate:
“- Stau până le termin, nici nu mai iau alte comenzi, că nu mai pot. Păi știți ce rușine am pățit zilele trecute? Vine o doamnă și-mi zice că acum două luni a lăsat niște pantaloni la colega mea și-i vrea înapoi. Colega mea și-a dat de mult demisia, i-am dat doamnei telefonul de la sediu, să-i confirme ăia că nu mai lucrează la noi, că nu mă credea.
– Păi și-a dat demisia și n-a lăsat marfa oamenilor?
– Nu, a plecat cu tot! Și doamna aceea s-a supărat pe mine, deși nu am nici o vină! Nu-i de lucru aici domnule, nu-i bun cartierul ăsta!“, încheie cu o grimasă de dezgust.

M-am dus vineri seara, nu era gata. Sâmbătă dimineață tot nu era gata, “dar pe la prânz sigur este”. La prânz am fost la cinema, la X-Men. Pe Apocalypse nu l-ar fi dus cu zăhărelul croitorii, mă gândeam în timpul filmului.

L-am ridicat pe 30 mai, după două luni fără câteva zile.

Să tot preferi afacerile mici, nu companiile mari, nu? Că sunt oameni din zonă și trebuie sprijiniți, sunt bătrânei care încearcă să facă un lucru bun, sunt oameni de treabă cu experiență de o viață, care pun trupul și sufletul în ceea ce fac!

Da? Mi-a ajuns. Dacă există vreo croitorie mare cât Google, cu lanț de magazine în toată lumea, la ăia mă duc. Nu de alta, dar poate respectă termenele. De obicei așa se întâmplă.

Ah, tot la un chioșc de aici o doză de suc costă 2,5 lei. La Mega Image, vizavi, este 1,89 lei și pot plăti contactless.