Tristețea de a avea copii tăntălăi

Acum vreun an treceam prin fața școlii din cartierul meu și doi copii vorbeau despre admiterea la liceu, care tocmai se desfășurase cu câteva zile în urmă. Un cuvânt cheie mi-a declanșat auzul: “la Gheorghe Lazăr s-a intrat cu 9,60!”

M-am întristat un pic.

Anul acesta chiar am urmărit rezultatele admiterii. La Colegiul Național Gheorghe Lazăr cea mai mică medie de admitere a fost 9,54, a treia din țară în ordinea rezultatelor. Și asta la clasele de Filologie; la mate-info, ultima medie cu care s-a intrat pe cele 84 de locuri a fost 9,76.

M-am deprimat din nou.

Eu am terminat Lazărul. Sunt mândru de asta, a fost o perioadă frumoasă, o experiență foarte plăcută, formatoare de caracter. Mă simt mândru de câte ori trec pe Bd Regina Elisabeta și văd acea clădire bleu, îmi aduc aminte cu plăcere de cei patru ani de liceu de câte ori trec prin Cișmigiu, de câte ori văd bărcile de pe lac în primăvară, cinematografele vechi de pe bulevard, stația de metrou Izvor sau fereastra laboratorului de biologie (pentru că celelalte laboratoare aveau profesori mai duri și orele acolo nu erau așa plăcute).

Zâmbesc de câte ori văd o veveriță prin Cișmigiu pentru că la un moment dat am chiulit de la o oră și ne-a prins profesoara și i-am zis ca scuză că am alergat o veveriță prin parc. Ceea ce era adevărat, chiar nu ieșisem pe ușa liceului cu intenția de a chiuli și chiar alergasem după o veveriță ce apăruse acolo pe gard. Nu mai știu de ce; sunt sigur că pe moment a fost un plan în mintea noastră.

Am intrat de câteva ori de atunci prin liceu, cu diverse ocazii, și mi-a plăcut să mă plimb pe coridoare și să văd ce s-a schimbat, să revăd sala de sport unde chiuleam și profesorul ne dădea o minge pentru că probabil era mai fericit să chiulim făcând sport decât fumând în parc. Îmi aduc aminte de discuții despre Starcraft, geamuri sparte, meciuri de fotbal cu 3 monede pe bancă (se mai joacă așa ceva).

Au fost 4 ani în care nu pot spune că liceul a excelat prin calitatea educației pe care mi-a acordat-o, dar educația se face în multe feluri, uneori chiar și mergând zilnic până în centrul orașului, distrându-te cu prietenii și “navigând” problemele adolescenței. Și rețineți că toate acestea se petreceau într-o vreme fără telefoane mobile și Internet. Atunci sunai colegii pe telefonul lor fix de acasă și spunea “bună ziua, cu Andrei vă rog”, dar nu făceai asta foarte des. Telefoane mobile nu aveau nimeni, doar câțiva prin clasa a 12-a, iar de Internet și chat nici nu se punea vorba. Era o vreme când stabileai cu o zi înainte la ce oră urmează să vă vedeți pentru un baschet în curtea școlii și nu puteai decât să speri că toți țin minte ora și nu li se schimbă planurile.

Așa că da, o perioadă plăcută. Și un nume celebru între licee.

Problema este că nu cred că voi putea avea copii atât de conștiincioși încât să intre la un liceu unde ultima medie este 9,76 la mate-info și 9,54 la filologie. Înainte să-mi sară în cap toți părinții “moderni” pentru că am zis că vreau copii conștiincioși, vreau doar să spun că mi se rupe de sfaturile și comentariile altora despre cum trebuie să-ți iubești copiii (pe care oricum nu-i am) indiferent de cum sunt ei și să arunce primul ăla care nu vrea sau nu voia copii deștepți.

Să spun, mai bine, că nu cred că mi voi crește copiii pentru a avea astfel de note perfecte pentru că, după 17 ani de școală, sunt convins că între 8 și 10 nu-i o mare diferență, că oameni pentru care o corijență era sfârșitul lumii (sau era pentru părinții lor) pot ajunge foarte, foarte bine în viață, că sistemul românesc este bazat pe reținut și repetat ca papagalul și contează mai degrabă ce înțelegi și ce porți cu tine mai departe.

Din păcate, societatea se bazează pe astfel de praguri și teste pentru a sorta oamenii. Pentru admiterea la liceu, contează doar nota dată la evaluarea națională, capacitate sau cum s-o numi acum. Iar copiii mei cred că vor fi mai tăntălăi de 9,76 (nu mai zic de media la Filologie, că doar nu vor da acolo să mă facă de râs!) sau cât o fi ultima medie de admitere la vremea lor.

Pe vremea mea se dădea examen. Te înscriai la un liceu, dădeai examen acolo și dacă apucai un loc, bine, dacă nu, vedeai în toamnă ce-a rămas la altele. Nu existau redistribuiri și liste cu opțiuni multiple, ca acum. Eu am intrat în Lazăr cu 8,21, după ce-am luat 8,20 la matematică și 8,22 la română. Puteam mai mult; a fost o zi proastă. Cu acea notă n-aș fi prins Lazărul în sistemul actual de admitere.

Nu sunt un om vanitos și nici nu simt nevoia să mă laud cu ceva. Nu-s genul care să-și facă selfie-uri la sală, nu-mi pasă dacă mă întorc bronzat din concediu, nu mă laud cu ce-am făcut, cum, unde, cu cine, nu-mi pasă așa de tare despre ce cred alții despre mine. Cred că asta cu liceul ar fi fost printre singurele mele dorințe, mi-ar fi plăcut să facă și copiii (pe care nu-i am) același liceu. Am avut câțiva colegi care erau la a doua generație acolo, poate și a treia, și asta mi se părea foarte cool. Poate până atunci se schimbă sistemul de admitere, cine știe.